De când n-am mai fost profesoară

Mă găseau dormind pe covor cu păpușile pe care-mi băteam capul și gura să le-învăț Alunelu’ și La Oglindă. Îi îngrijora liniștea de după orele de vorbit singură și serioasă cu ușa închisă, ce copil cuminte, cuminte și singur, ce vrei să te faci când o să fii mare? Profesoară, da, profesoară, să-i înveți pe copii să scrie și să citească și să facă așa cum le spui tu, îți place să facă ceilalți cum spui tu, că spui frumos și bine. Îmi făcuse tata tablă de scris cu creta pe ea când aveam vreo 4 ani, de fapt nici nu mai știu dacă asta-i amintirea mea sau a lu’ soră-mea, că am citit acum câteva zile că ne amintim trecutul din ce în ce mai deraiat, că memoria noastră nu e-n stare să se ducă decât până la ultima dată când ne-am amintit o amintire și tot așa. Dar îmi amintesc păpușile, cum stăteau ele nemișcate acolo pe covor, aliniate în ordinea deșteptăciunii imaginate pentru fiecare: Năsoasa era prima, că era cea mai mare, deci știa mai multe (numele i se trăgea de la o supărare de-a mamaie-mii, dar era doar un urs dintr-un material mai tare, cu un nasture în vârful nasului, mare dătător de vânătăi, cu care-mi plăcea să dorm). În scara mâței, urma Scufița Roșie (o păpușă de plastic, cu capul mare și galben), Ticuță (eternul păpuș comunist din cauciuc, cu păr negru și creț), iepurașul galben-pai care cânta când îl apăsam pe piept, cânta o melodie pe care pot s-o aud și-acum dacă-nchid ochii și-i suficient de liniște, penultima era o păpușă tunsă după producția anuală de must (hîc) și-n final o Matrioșka-Hopa-Mitică roșie cu multe Hopa-Mitici (poate-i defectiv de plural, dar ce mai contează) din ce în ce mai mici în ea și pe lângă ea.

Ăștia erau copiii din grădinița mea, pe care, printre cântece și poezii transmise printr-un viu grai obsesiv-compulsiv, îi mai învățam să deseneze rotocoale în rotocoale în rotocoale, să scrie ASSOS (mă fascina cuvântul ăsta de pe roboții construiți din pachete de țigări de vecinul meu de la 3) și să culeagă toate-toate scamele de pe jos (asta învățasem pe plantație la grădinița cu program prelungit, ce mai educatoare). De la păpuși, am înaintat în grad pe la 6 ani, m-am făcut profesoară pentru soră-mea. Profesoară de-nvățat să meargă, de-nvățat să vorbească din fașă și să recite alfabetul în engleză la 3 ani, de-nvățat să scrie și să citească subtitrări de desene la 4 ani. Și tot așa până n-am mai fost.

De când n-am mai fost profesoară, am uitat cum să-i învăț pe alții. Și-am început să-i critic. Critica-i la-ndemână și creează dependență, că-i ușoară și răcoritoare ca un pahar de suc negru cu gheață în mijlocul verii. Doar că, la un moment dat, începe să te doară-n gât sau în stomac sau în inimă de-atâta negru și de-atâta rece. Și vrei să te faci profesoară la loc, chiar dacă ești cam mare, chiar dacă-i cam târziu.

Pin It

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>