Adverbe de loc, dar de timp

Trec anii și nu te-ntorci acolo, ce rost are, oricum ne-auzim și ne vedem ca și cum am fi aproape, decât să dau banii pe-un bilet de tren murdar, mai bine mă urc într-un avion aproapecurat spre Belgia sau Portugalia, uite zboruri cu 10 euro, și nici nu mă chinui 6 ore. Dar ceva-ți spune că, până la urmă, nici Belgia și nici Portugalia n-au o bunică și-o străbunică să te-aștepte încă, îmbujorate, cu dulceață și compoturi și cornulețe în vreun aeroport.

Îți trec anii, le trec și lor, borcanele se-mpuținează, se-mpuținează până nu mai rămâne decât unul, să vină fata, pentru ea l-am păstrat, nu s-a atins nimeni de el, ia uite niște pânză de păianjen.

Și ajungi în locuri de-altădată care s-au transformat în locuri de-acum, nu mai au nimic, nu-ți mai spun nimic, le-au mai rămas puțini oameni și viitorul le rămâne, și el, din ce în ce mai mic. Adormi pe covorul din camera ta, care nu mai e a ta, de fapt, a fost odată, în zilele când scriai bilețelele astea blegi, păstrate-n cutii de pantofi, și-n care stăteai până târziu și completai caligrafic caiete cu citate, ah, ce porcării, acum te hlizești cu aroganță-n fața motivaționalelor, dar poate tu de-atunci ai fi aruncat cu like-uri jenante în stânga și-n dreapta dac-ai fi avut internetul pe mână în alte vremuri, cine știe.

Exerciții de toleranță mai bune ca venirea asta în locul de unde-am plecat n-am mai făcut de mult.

Omul simplu nu mai e chiar așa de simplu, dar asta pentru că așa a zis părintele la slujbă și pentru că așa au arătat la televizor. În el mocnesc acum idei îngurgitate cu nesaț de la personajele în care crede, judecăți pline de așa-i bine, așa nu, crede și nu cerceta, păi așa te-am învățat noi, ce-o să zică lumea. I-ai lăsat pe mâna ălora de care fugi, politicieni odioși și bărboși bisericoși, arătări de la tv și cocalari din telenovele turcești, și-acum te-aștepți să te-nțelegi cu ei?

După o discuție fără început și fără de sfârșit, ca dumnezeul invocat la fiecare două propoziții, te oprești să respiri și te resemnezi.

o sa vina si primavara

Singurele dialoguri rezonabile sunt pline de mai ții minte când, singurul care te mai leagă de aici e atunci-ul, iar amintirile n-au voie să fie urâte, păi, nu-i așa, despre morți numai de bine. Răscolești printre caiete vechi, oracole și scrisorele de dragoste mucegăită din anii de liceu, îți recitești eseurile, erai mai prostuță decât îți amintești, poate așa o să spui peste câțiva ani și despre rândurile astea. Mângâi praful de pe jucării mici cu care nici nu prea te-ai jucat, de fapt, ca să le păstrezi, găsești cărți pe care le-ai citit în altă viață, iei Orbitorul de-o Aripă și-l deschizi la întâmplare, ca să te-mpungă cu potriveli de gânduri citite sus, pe pagina șaișpe: „Câtă necrofilie e-n amintire! Câtă fascinație pentru ruină și putrefacție! Câtă scotocire de medic legist prin organe lichefiate! Gândindu-mă la mine de la diferite vârste, ca tot atâtea vieți anterioare consumate, e ca și când aș vorbi despre un șir lung, neîntrerupt, de morți, un tunel de corpuri murind unul într-altul. (…) Cum să pătrunzi în acest osuar? Și de ce-ai face-o? Și ce mască de tifon, ce mănuși chirurgicale te-ar putea proteja de infecția emanată de amintire?“

După câteva zile printre amintiri și neputințe, te urci în trenul înghețat și nu știi exact ce lași în urmă, dar nu contează, te întorci… acasă?

Nu m-am gândit niciodată că acasă e, de fapt, mai mult un timp decât un spațiu, mai mult un acum decât un aici. Dar e, totuși, un acum cam incert, nu pot să pun un deget pe harta timpului, să ating o zi și o oră când apartamentul 25 de la etajul doi al unui bloc gri din orașul ăla mic și uitat de lume mine s-a transformat din „acasă, la părinți“ în „acasă la părinți“.

Pin It

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>